V-am spus vreodată că ochii mei au plâns cel mai mult toamna? V-am spus vreodată că burniţa toamnelor reci îmi bântuie sufletul ca o dulce otravă? V-am spus vreodată că ceaţa toamnei parcă e crescută din mine, că mă dor ploile care se-ntorc iar şi iar, soarele mai mic şi norii opaci, că mă dor spinii care iau locul florilor, că mă dor frunzele uscate care ţipă sub tălpile mele? V-am spus vreodată că mă dor toamnele?
M-aş duce ca să nu mai vin! Spre ceasu-nvierii. Nemărginirea!
Dialogul trup- suflet trebuie să fie permanent. La fel şi iertarea propriilor greşeli.
Trăiesc prin lume respirând blestemu-nstrăinării de timpul meu.
Am fost plecată departe ca să-mi sparg gândurile negre, de talazuri.
Şi-ncet s-adorm în umbra ce-ţi lunecă din gene!
Cât de frumoasã poate fi o femeie cu mireasma ei, când în nopţile cu lunã, în ochii ei goi licãresc dorinţe ascunse şi tãceri piezişe.
Cui îi pasã de scânteia mea în eternitate? Atunci când voi fi pulbere, poate cineva îşi va aminti întâmplãtor de un fir mic de nisip, pe care furtuna vieţii l-a purtat de colo, colo, pe lângã inimi pustiite.
Chiar dacă meditez la ce mi-a oferit bradul care m-a adăpostit, încă iubesc pustiul dintre vise, căderile dar şi zborurile imperfecte!!
Multă vreme nu mi-am acceptat destinul. Cu timpul am învăţat că nici nu-l pot stăpâni.
Mã cãutam la ceasul când visele sunt coapte iar restul... tãcere.