Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
"Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?"
Te-aş fi iubit cum n-ai mai fost
Ca un soldat în plin război
Dar uite, plouă fără rost
Iar între noi
Ca într-o gară nu ştiu cum
Când unul vine, altu-i dus
Şi rătăcim pe-acelaşi drum
În sens opus
Ne răscoleşte timpul, femeie
Pe un peron vechi de gară
Tu Iliadă, eu Odisee
Scrisă de mult într-o vară
Te-aş fi iubit ca un pândar
Ieşit la drum în calea ta
Dar zilnic trece şi-n zadar
Altcineva
Suntem şi noi ca două punţi
Pe apa unui singur dor
Dar despărţiţi de nişte munţi
Întâmplător
Ca un copil te-aş fi iubit
Ce fura mere din vecini
Uitând că totul e păzit
De-un gard cu spini
Dar vara ce ne-a logodit
Murmur de flori împurpurat
Ori a plecat, ori n-a venit
Cu-adevărat.
Viaţa noastră-ascunde-adese
într-un colţ de paradis
scrisori ce nu ne-au fost trimese
de-o mână care nu ne-a scris.
Nu ştim pe foi ce-am vrea să fie,
ce cânt de dragoste nescris,
dar mâna care nu ne scrie
o legănăm mereu în vis.
Şi frazele ce n-au să vină
în aşteptări mai scumpe ni-s,
iar umbra ce n-a dat lumină
în piept ni-i floare de cais.
Şi-aşa cum stăm în uşi deschise
pândim cu-n dor nicicând ucis
scrisori ce nu ne-au fost trimise
de-o mână care nu ne-a scris.
Va veni iarna, miroase a fulg, -
Taranii pun lemne-n soproane,
Si sfintii din mistice taine se smulg
Si incaruntesc in icoane.
Va veni iarna, la munte fac foc
Muntenii uitati de guverne,
Ei care nu au nici salarii, nici loc,
Ci doar existente eterne.
Va veni iarna si apele curg
Tragand dupa sine obarsii
Si-n scurtele zile cu vanat amurg
La geamuri de case bat ursii.
Va veni iarna curat si rapid,
Un rug pe sub brume se stinge
Si gura spre cer daca vreau s-o deschid
As spune, dar gura mea ninge.
Va veni iarna, iubito, e frig,
Un frig ce spre cerga ne mana,
Atata mai pot sa te rog si sa strig,
Da-mi aspra manusa de lana.
Va veni iarna, ba nu, a venit,
Caldura eu n-o voi gasi-o,
Ci trist am sa plec, garbovit, ostenit,
Prin muntii ce canta: Adio !
Mi-ai spus: „De unde-ţi vine ciudata întristare
Ce creşte ca şi marea pe-un ţărm stâncos, pustiu?”
Când inima culesul şi-a isprăvit, ne pare
O boală viaţa. Taina aceasta toţi o ştiu.
E o durere simplă, deloc misterioasă
Şi limpede ca tine când râzi şi lumii placi
Nu căuta degeaba frumoasa mea curioasă
Şi-acum, deşi ţi-e glasul atât de dulce, taci!
Taci, ne-nvăţato! Suflet ce nu cunoaşte ceaţa!
Copilărească gură! Mai mult chiar decât Viaţa
În mreji subtile Moartea adesea ne-a închis
Mai bine cu-o minciună să mă îmbăt şi-alene
Să mă scufund în ochii tăi limpezi ca-ntr-un vis
Şi-ncet s-adorm în umbra ce-ţi lunecă din gene!
Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodata
Nici dulce vin, nici apa de izvor.
Saruturi n-om schimba in zori ; o data
Nu vom privi amurgu-odihnitor.
Ti-e aer soarele, si mie luna,
Dar dragostea ce-o respiram e una.
Un altul ma-nfasoara-n gingasie,
Cu rasul ei, o alta te-a legat,
Dar spaima ta imi apartine mie
Si tu, de boala mea esti vinovat.
Mai dese intalniri nu vom avea,
Caci linistea ni-e data doar asa.
Suflarea mea in stihul tau e treaza,
Doar glasul tau rasuna-n stihul meu.
O, e un rug de care nu cuteaza
Nici om sa se atinga si nici zeu.
Si dac-ai sti, acum, ce dragi imi sunt
Aceste buze cu miros de vant !
De ce nu sânt dumbrava, ce seara pe răcoare
De braţ cu un prieten ţi-e drag a vizita?
De ce nu sânt o roză, de ce nu sânt o floare
C-atunci gândesc, o, dragă, că tu nu m-ai uita!
De ce nu sânt zefirul ce sânu-ţi răcoreşte,
De ce nu sânt parfumul ce pui pe haina ta!
De ce nu sânt eu valsul ce şoapta îţi lesneşte
C-atunci aş crede lesne că tu nu m-ai uita!
De ce nu sânt sticluţa cu apa înflorată
Ce-n toată dimineaţa îţi spală faţa ta,
De ce nu sânt oglinda frumoasă ce te-arată,
C-atunci aş fi mai sigur că tu nu m-ai uita!
De ce nu sânt eu luxul ce sufletu-ţi iubeşte,
De ce nu sânt podoaba ce pui pe fruntea ta!
De ce nu sânt eu slava ce inima-ţi doreşte,
C-atunci aş fi prea sigur că tu nu m-ai uita!
Dar vai! Nu sânt nimica! Sânt, simplă, o fiinţă
Ce-a te iubi din suflet amorul m-a-nvăţat;
Eu nu am alte daruri decât a mea credinţă,
Şi de aceea, crudo! mă tem că m-ai uitat!
Nici cupele de-argint nu-mi plac,
nici auritele pocale,
ci dintre toate cel mai drag
imi e causul palmei tale.
Vor trece ani. Si-nnoitoare,
cu-aceeasi dragoste de fata,
voi bea din palma ta, de care
n-am sa ma satur niciodata.
Pe-acelasi drum, ca la-nceput
vom dogori mereu la fata.
Si-ntaia brazda-am sa-ti sarut
pe-obrazul insemnat de viata !
Dar daca, in aceeasi zi,
mi-ai da sa beau din mari pocale,
eu, dintre toate, m-as opri
tot la causul palmei tale.
Veronica Porumbacu
O, mai cu seama seara te iubesc,
cand lucrurile par nedeslusite,
cand portile se-nchid c-un ritm firesc
si iederea incepe sa palpite,
cand arborii-s mai taini si mai mari
si cand se-adu fantanele mai bine,
imbucura-ma ! Fie sa apari,
chiar de vei trece-n ora fara mine.
Arata-mi-te iarasi respirand
ca apele de luna imbiate.
Un strop de mari in ochi mi s-a rasfrant,
caci mari si lacrimi sunt, la fel, sarate.
Adu-ti aminte de un biet dactil,
de un fragment fragil de poezie
pe care ti l-am strecurat, subtil,
pe un patrat lunatic de hartie.
E seara dulce ca un elixir
si arborii par turnuri lungi de pace,
iar cerul, ca hladima de emir,
mai straluceste, vrand sa ne impace.
O, mai cu seama seara te iubesc,
femeie, ce-ai ramas, in ani, departe.
Citesc si ma citesti, si te citesc,
si-mi stai ca semnul de matase-n carte.
Alexandru Andritoiu
O inimă de Evă, enigmă-n veci profundă!
Din foc divin şi amestec din tina cea imundă;
Protee fără nume, ce logica dezminţi
Deşartă sau prea rece, sau clocot de dorinţi!
Sub vraja frumuseţii, ori dulcea ta zîmbire,
Ascunzi tu suferinţă, ruşine, sau iubire?
În clara ta privire, de visuri încîntată,
Pot eu citi, femeie, de vei fi plîns vreodată?
Ah, ce perverşi ai ochii, surîsul nu-i timid
Sub fardul ce sclipeşte s-ascunde mai nimic,
Sub finele dantele ascunzi, făr-de mustrare,
Defectele, şi-n taină, porniri spre desfrînare!
La tine totul este spoială sau mascat:
Ţinuta, vorba, faţa şi glasul afectat
Căci tot ce nu-i minciună tu-nfrunţi cu viu răspăr:
Minciuna pentru tine e unic adevăr!
Faţadă-i tot la tine şi prefăcătorie
Şi chiar a ta ştiinţă e doar cochetărie.
Spre a trona mai bine, voind să ne uimească,
Şi-ndeosebi să placă!
E vanitatea-ţi dragă!
Să placi… pentru aceasta ţi-ai da viaţa-ntreagă,
Ţi-ai da averea, pruncii şi cinstea, de se cere,
Şi totul pentru-o biată [şi] ridicolă plăcere!
Cochetăria-ţi este virtutea cea suavă.
Ea în femei se naşte: în tine, doamnă gravă,
În tine ţărăncuţă, cu faţa-mbujorată,
În tine, curtezană, mereu neruşinată.
Femei! – e viaţa voastră şi singura mîndrie;
Voi sufletul vă-nchideţi într-o bijuterie!
Frumoasa sunt, cum este un vis cioplit în stânca
Si sânii-mi de care atâtia se strivira
Poetilor o muta iubire le inspira,
Materiei asemeni, eterna si adânca.
În larg azur ca sfinxul stau mândra si ciudata;
Mi-i inima de gheata si trupul cum sunt crinii;
Urasc tot ce e zbucium tulburator de linii
Si nu plâng niciodata si nu râd niciodata.
Poetii pe vecie ursiti ai firii mele,
Ca-n fata unui templu cu mândri stâlpi senini
Îsi vor petrece viata în studii lungi si grele
Caci am ca sa-i înduplec pe-acesti amanti blajini
Oglinzi în care totul mult mai frumos s-asterne:
Adâncii mei ochi limpezi, plini de lumini eterne.
E-atâta primăvară-n noi, iubite!
Şi-n toţi fiorii care tremură-n natură,
Şi-n zâmbetul ce-ţi flutură pe gură
Se-mbrăţişează visurile noastre tăinuite…
Ridica-ţi ochii… în adânca strălucire
A-ncremenit o horhotă de nor subţire
Şi-acum îşi mistuie-n albastru forma fină
Şi nu rămâne-n marea de lumină
Decât un punct ce-n aer se ridică –
Săgetătorul zbor de rândunică.
În iarba crudă-şi joacă umbrele subţiri
Mlădiţe verzi şi lungi de trandafiri.
Pluteşte-n atmosfera liniştită
Parfumul vag de floare nenflorită –
Că liliecii îşi ridică-n soare
Boboci mărunti, ciorchine zâmbitoare,
Iar din corole albe şi fragile
Se-nalţă, greu, parfumul de zabile.
Mi-e sufletul împrăştiat în toată firea…
Sub ochii umezi care-mi caută privirea,
Se-mbată ca o floare pe tulpină
De rouă, de parfum şi de lumină.
Mai tii minte ceva, din tulburatul april?
Mai stii alfabetul acelor frenetice zile?
Turnu-n flacari de unde-saream amandoi,
Iti mai joaca si-acum, in pupile?
Tii minte? sangele tau, se vindea bucuros
Pe-o moneda de aer, pe-o frunza, pe-o parere...
Ca sa poti auzi, in mijlocul codrului
Pe cerul scorburii dulci, cum toarce ingerul miere?
Numele meu, mai schimba el echilibrul luminii?
Iti luneca-n sange, corabie cu mirodenii din cer?
Te mai temi, cum sa nu, ma striveasca amurgul
Sub o-nrosita petala, petala de fier...
Mai tii minte ceva din tulburatul april
Mai stii alfabetul acelor frenetice zile?
Cate clipe, cati ani, si vremea..si vremea...
Mai tii minte ceva din tulburatul april?
Mai tii minte...?
Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Innebunitele ploi si ploile calme,
Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei,
Ploile proaspete si plictisitoarele ploi fara sfirsit,
Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Imi place sa ma tavalesc prin iarba lor alba, inalta,
Imi place sa le rup firele si sa umblu cu ele in dinti,
Sa ameteasca, privindu-ma astfel, barbatii.
Stiu ca-i urit sa spui Sint cea mai frumoasa femeie ,
E urit si poate nici nu e adevarat,
Dar lasa-ma atunci cind ploua,
Numai atunci cind ploua,
Sa rostesc magica formula Sint cea mai frumoasa femeie .
Sint cea mai frumoasa femeie pentru ca ploua
Si-mi sta bine cu franjurii ploii in par,
Sint cea mai frumoasa femeie pentru ca-i vint
Si rochia se zbate disperata sa-mi ascunda genunchii,
Sint cea mai frumoasa femeie pentru ca tu
Esti departe plecat si eu te astept,
Sint cea mai frumoasa femeie si stiu sa astept
Si totusi astept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Si toti trecatorii adulmeca ploaia sa-i simta mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poti sa te-ndragostesti fulgerator,
Toti trecatorii sint indragostiti,
Si eu te astept.
Doar tu stii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patima ploile,
Innebunitele ploi si ploile calme,
Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei...
Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...
În cinstea ta,
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ţi-am presărat garoafe
Şi maci -
Tot flori însângerate -
Şi cu parfum de brad pătat-am dantela pernelor curate,
Iar în covorul din perete ca şi-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Şi-un ram uscat de-Eucalipt.
Dar iată,
Bate miezul nopţii...
E ora când amanţii,-alt'dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otrava binecuvântată...
Deci vino,
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,
Înfinge-ţi în priviri Minciuna
Şi-n caldul buzei Adevărul
Şi spune-mi:
Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa
Câţi au murit
Şi câţi blesteamă de-a nu te fi putut uita?...
Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată.
Am să te iert -
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...
Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări,
Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alţii,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Şi nu-ţi cer patima nebună şi fără de sfârşit,
Nu-ţi cer
Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci de veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet înfinitul unui pahar de hidromel,
În păr să-mi împleteşti cununa de laur verde
Şi în priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciuna neprihănitelor iubiri.
Şi-aşa tăcuţi -
Ca două umbre, trântiţi pe maldărul de flori -
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!
Ce frumoasă eşti în prag de iarnă,
Ninge disperat asupra ta,
Cerul peste tine se răstoarnă,
Ţurţurii în plete vor suna.
Hai să fim doi oameni de zăpadă
Ridicaţi de braţe de copii,
Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă
Că se pot iubi, se pot iubi.
Ce frumoasă eşti în prag de vară,
Când miroşi a mere ce se coc,
Cerul în fiinţa ta coboară
Trupul meu din trupul tău ia foc.
Focurile noastre se cunună,
Focurile noastre se-nţeleg,
Suntem baza lumii împreună
Suntem vara focului întreg.
Ce frumoasă eşti în prag de toamnă,
Ca o zi egală între nopţi,
Când iubirea noastră te condamnă
Să ai soarta strugurilor copţi.
Să înveţi, iubito, să te bucuri
Că ţi-am dat din jertfă un destin,
Şi că via asurzând de struguri,
Va trăi definitiv în vin.
Ce frumoasă eşti în primăvară,
Cea mai minunată-ntre femei,
Iezii pasc năframa ta uşoară,
Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei.
Sigilat de taine nepătrunse
Cerul bate drumul tău îngust,
Trupul tău de muguri şi de frunze
De la cine să învăţ să-l gust?
”Pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care se ridică prin bluză când le e frig, pentru că au
fundul mare şi grăsuţ, pentru că au feţe cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru că au buze
pline, dinţi decenţi şi limbi de care nu ţi-e silă.
Pentru că nu miros a transpiraţie sau a tutun prost şi nu asudă pe buza superioară. Pentru că le
zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele.
Pentru că merg pe stradă drepte, cu capul sus, cu umerii traşi înapoi şi nu răspund privirii tale
când le fixezi ca un maniac.
Pentru că trec cu un curaj neaşteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate. Pentru că în
pat sunt îndrăzneţe şi inventive nu din perversitate, ci ca să-ţi arate că te iubesc.
Pentru că fac toate treburile sâcâitoare şi mărunte din casă fără să se laude cu asta şi fără să
ceară recunoştinţă.
Pentru că nu citesc reviste porno şi nu navighează pe site-uri porno.
Pentru că poartă tot soiul de zdrăngănele pe care şi le asortează la îmbrăcăminte după reguli
complicate şi de neînţeles.
Pentru că îşi desenează şi-şi pictează feţele cu atenţia concentrată a unui artist inspirat.
Pentru că au obsesia pentru subţirime a lui Giacometti.
Pentru că se trag din fetiţe.
Pentru că-şi ojează unghiile de la picioare.
Pentru că joacă şah, whist sau ping-pong fără sa le intereseze cine câştigă.
Pentru că şofează prudent în maşini lustruite ca nişte bomboane, aşteptând să le admiri când sunt
oprite la stop şi treci pe zebră prin faţa lor.
Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minţi.
Pentru că au un fel de-a gândi care te scoate din minţi.
Pentru că-ţi spun „te iubesc” exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de
compensaţie.
Pentru că nu se masturbează.
Pentru că au din când în când mici suferinţe: o durere reumatică, o constipaţie, o bătătură,
şi-atunci îţi dai seama deodată că femeile sunt oameni, oameni ca şi tine. Pentru că scriu fie
extrem de delicat, colecţionând mici observaţii şi schiţând subtile nuanţe psihologice, fie brutal
şi scatologic ca nu cumva să fie suspectate de literatură feminină.
Pentru că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia şi proza
lumii.
Pentru că le înnebuneşte „Angie” al Rolling-ilor.
Pentru că le termină Cohen.
Pentru că poartă un război total şi inexplicabil contra gândacilor de bucătărie.
Pentru că până şi cea mai dură bussiness woman poartă chiloţi cu înduioşătoare floricele şi
danteluţe.
Pentru că e aşa de ciudat să-ntinzi la uscat, pe balcon, chiloţii femeii tale, nişte lucruşoare
umede, negre, roşii şi albe, parte satinate, parte aspre, mirându-te ce mici suprafeţe au de
acoperit.
Pentru că în filme nu fac duş niciodată înainte de-a face dragoste, dar numai în filme. Pentru că
niciodată n-ajungi cu ele la un acord în privinţa frumuseţii altei femei sau a altui bărbat.
Pentru că iau viaţa în serios, pentru că par să creadă cu adevărat în realitate.
Pentru că le interesează cu adevărat cine cu cine s-a mai cuplat dintre vedetele de televiziune.
Pentru că ţin minte numele actriŹţelor şi actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru
că dacă nu e supus nici unei hormonizări embrionul se dezvoltă întotdeauna într-o femeie.
Pentru că nu se gândesc cum să i-o tragă tipului drăguţ pe care-1 văd în troleibuz. Pentru că beau
porcării ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilia Coke.
Pentru că nu-ţi pun mâna pe fund decât în reclame.
Pentru că nu le excită ideea de viol decât în mintea bărbaţilor.
Pentru că sunt blonde, brune, roşcate, dulci, futeşe, calde, drăgălaşe, pentru că au de fiecare dată
orgasm.
Pentru că dacă n-au orgasm nu îl mimează.
Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineaţă, când timp de o oră ronţăiţi
biscuiţi şi puneţi ziua la cale.
Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva.
Pentru că din ele-am ieşit şi-n ele ne-ntoarcem, şi mintea noastră se roteşte ca o planetă greoaie,
mereu şi mereu, numaï în jurul lor.”
De-ai adormi iubito pe linia ferată
îmbujorate trenuri te-ar ocoli tiptil
din ceruri au să ningă baloturi mari de vată
vor fi beţii de rouă se va dansa cadril.
Va mai veni şi-un înger din gările înalte
să-ţi netezească somnul cu pene de păun
şi arbori de sequoia se vor planta în halte
şi-n pieţe s-or da gratis baloane de săpun.
Şi părul tău de raze va cotropi siberii
să sfârâie zăpada pe capete de struţi
şi-apoi în reci cazarme cu genele-ai să perii
obrazu-ascuns în pernă al plânşilor recruţi…
Dar tu n-adormi iubito pe linia ferată
trec trenuri îmbâcsite de zgură şi de clor
şi nici nu ştiu ce-nseamnă un trup frumos
de fată
şi-ncep atunci de milă să plâng în urma lor.
Pentru-că eu sunt cea dintâi şi cea de pe
urmă
Eu sunt cea venerată şi cea dispreţuită
Eu sunt prostituată şi sfântă
Eu sunt soţia şi fecioara
Eu sunt mama şi fiica
Eu sunt braţele mamei mele
Eu sunt cea stearpă şi numeroşi sunt copiii
mei
Eu sunt cea căsătorită şi fata batrână
Eu sunt cea care aduce pe lume şi cea
care nicicând n-a zămislit
Eu sunt alinarea durerilor naşterii
Eu sunt soţia şi soţul
Eu am fost bărbatul care m-a crescut
Eu sunt mama tatălui meu
Sunt sora soţului meu
Şi el e copilul meu respins
Poartă-mi totdeauna respect
Pentru-că eu sunt cea scandaloasă
Şi cea magnifică.
Ia seama, femeie, te iubesc infernal
te doresc cum calugarul ivirile sfinte
dar atentie, principesa de stal,
ia aminte
nu-mi cere supunere oarba si nici
nu-ti fa giuvaier la dest inainte
nici-un ham n-a-ncaput pe crestetul meu
ia aminte
tu, care gemi in fierbinti zvarcoliri
si-apoi blanda ramai, nefiresc de cuminte
iti apartin ca vreau eu,
ia aminte
un miliard de comori am in inima mea
"la inceput a fost cuvantul"-
eu sunt miliardar de cuvinte
pot sa-ti daruiesc cea mai inalta statuie de aur
dar nici un gram din metalul libertatii mele
ia aminte!
niciodata, iubito, n-am sa merg fara tine
esti prezenta in sangele meu galopand
te simt ca pe-o bautura in vine
cutit ce-mi taie sfoara unui gand
niciodata, iubito, n-am sa ador altceva
decat sanii tai mici far-a bluzei perdea
leganarea soldurilor tale fierbinti
ce scoate pe Corso
vanzatorii din minti
niciodata, iubito, n-am sa umblu hai-hui
in palma mereu imi vei sta ca un cui
rastignit in aceasta ravnita dulceata
ce tine o viata
in cosmos trimis sa comand escadrile
sa cuceresc un meteorit
din alta cale lactee
stapungand in iures norii atomici
vei fi, dintre stele,
singura ravnita femeie
si-n moarte de-ar fi sa cobor fara lift
sa umblu
prin ale iadului odai cu metroul
tot la tine iubito m-as gandi
admirandu-ti, in zmoala,
trusoul
Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.
Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.
V-am spus vreodată că ochii mei au plâns cel mai mult toamna? V-am spus vreodată că burniţa toamnelor reci îmi bântuie sufletul ca o dulce otravă? V-am spus vreodată că ceaţa toamnei parcă e crescută din mine, că mă dor ploile care se-ntorc iar şi iar, soarele mai mic şi norii opaci, că mă dor spinii care iau locul florilor, că mă dor frunzele uscate care ţipă sub tălpile mele? V-am spus vreodată că mă dor toamnele?
M-aş duce ca să nu mai vin! Spre ceasu-nvierii. Nemărginirea!
Dialogul trup- suflet trebuie să fie permanent. La fel şi iertarea propriilor greşeli.
Trăiesc prin lume respirând blestemu-nstrăinării de timpul meu.
Am fost plecată departe ca să-mi sparg gândurile negre, de talazuri.
Şi-ncet s-adorm în umbra ce-ţi lunecă din gene!
Cât de frumoasã poate fi o femeie cu mireasma ei, când în nopţile cu lunã, în ochii ei goi licãresc dorinţe ascunse şi tãceri piezişe.
Cui îi pasã de scânteia mea în eternitate? Atunci când voi fi pulbere, poate cineva îşi va aminti întâmplãtor de un fir mic de nisip, pe care furtuna vieţii l-a purtat de colo, colo, pe lângã inimi pustiite.
Chiar dacă meditez la ce mi-a oferit bradul care m-a adăpostit, încă iubesc pustiul dintre vise, căderile dar şi zborurile imperfecte!!
Cred că s-ar putea ghici temperamentul, rafinamentul femeii după florile şi parfumurile care îi plac… Femeile, da, femeile care fac lumea mai frumoasă, mai plină de farmec şi frenezie!
Multă vreme nu mi-am acceptat destinul. Cu timpul am învăţat că nici nu-l pot stăpâni.
Mã cãutam la ceasul când visele sunt coapte iar restul... tãcere.
