Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
"Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?"
Te-aş fi iubit cum n-ai mai fost
Ca un soldat în plin război
Dar uite, plouă fără rost
Iar între noi
Ca într-o gară nu ştiu cum
Când unul vine, altu-i dus
Şi rătăcim pe-acelaşi drum
În sens opus
Ne răscoleşte timpul, femeie
Pe un peron vechi de gară
Tu Iliadă, eu Odisee
Scrisă de mult într-o vară
Te-aş fi iubit ca un pândar
Ieşit la drum în calea ta
Dar zilnic trece şi-n zadar
Altcineva
Suntem şi noi ca două punţi
Pe apa unui singur dor
Dar despărţiţi de nişte munţi
Întâmplător
Ca un copil te-aş fi iubit
Ce fura mere din vecini
Uitând că totul e păzit
De-un gard cu spini
Dar vara ce ne-a logodit
Murmur de flori împurpurat
Ori a plecat, ori n-a venit
Cu-adevărat.
Viaţa noastră-ascunde-adese
într-un colţ de paradis
scrisori ce nu ne-au fost trimese
de-o mână care nu ne-a scris.
Nu ştim pe foi ce-am vrea să fie,
ce cânt de dragoste nescris,
dar mâna care nu ne scrie
o legănăm mereu în vis.
Şi frazele ce n-au să vină
în aşteptări mai scumpe ni-s,
iar umbra ce n-a dat lumină
în piept ni-i floare de cais.
Şi-aşa cum stăm în uşi deschise
pândim cu-n dor nicicând ucis
scrisori ce nu ne-au fost trimise
de-o mână care nu ne-a scris.
Va veni iarna, miroase a fulg, -
Taranii pun lemne-n soproane,
Si sfintii din mistice taine se smulg
Si incaruntesc in icoane.
Va veni iarna, la munte fac foc
Muntenii uitati de guverne,
Ei care nu au nici salarii, nici loc,
Ci doar existente eterne.
Va veni iarna si apele curg
Tragand dupa sine obarsii
Si-n scurtele zile cu vanat amurg
La geamuri de case bat ursii.
Va veni iarna curat si rapid,
Un rug pe sub brume se stinge
Si gura spre cer daca vreau s-o deschid
As spune, dar gura mea ninge.
Va veni iarna, iubito, e frig,
Un frig ce spre cerga ne mana,
Atata mai pot sa te rog si sa strig,
Da-mi aspra manusa de lana.
Va veni iarna, ba nu, a venit,
Caldura eu n-o voi gasi-o,
Ci trist am sa plec, garbovit, ostenit,
Prin muntii ce canta: Adio !
Mi-ai spus: „De unde-ţi vine ciudata întristare
Ce creşte ca şi marea pe-un ţărm stâncos, pustiu?”
Când inima culesul şi-a isprăvit, ne pare
O boală viaţa. Taina aceasta toţi o ştiu.
E o durere simplă, deloc misterioasă
Şi limpede ca tine când râzi şi lumii placi
Nu căuta degeaba frumoasa mea curioasă
Şi-acum, deşi ţi-e glasul atât de dulce, taci!
Taci, ne-nvăţato! Suflet ce nu cunoaşte ceaţa!
Copilărească gură! Mai mult chiar decât Viaţa
În mreji subtile Moartea adesea ne-a închis
Mai bine cu-o minciună să mă îmbăt şi-alene
Să mă scufund în ochii tăi limpezi ca-ntr-un vis
Şi-ncet s-adorm în umbra ce-ţi lunecă din gene!
Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodata
Nici dulce vin, nici apa de izvor.
Saruturi n-om schimba in zori ; o data
Nu vom privi amurgu-odihnitor.
Ti-e aer soarele, si mie luna,
Dar dragostea ce-o respiram e una.
Un altul ma-nfasoara-n gingasie,
Cu rasul ei, o alta te-a legat,
Dar spaima ta imi apartine mie
Si tu, de boala mea esti vinovat.
Mai dese intalniri nu vom avea,
Caci linistea ni-e data doar asa.
Suflarea mea in stihul tau e treaza,
Doar glasul tau rasuna-n stihul meu.
O, e un rug de care nu cuteaza
Nici om sa se atinga si nici zeu.
Si dac-ai sti, acum, ce dragi imi sunt
Aceste buze cu miros de vant !
De ce nu sânt dumbrava, ce seara pe răcoare
De braţ cu un prieten ţi-e drag a vizita?
De ce nu sânt o roză, de ce nu sânt o floare
C-atunci gândesc, o, dragă, că tu nu m-ai uita!
De ce nu sânt zefirul ce sânu-ţi răcoreşte,
De ce nu sânt parfumul ce pui pe haina ta!
De ce nu sânt eu valsul ce şoapta îţi lesneşte
C-atunci aş crede lesne că tu nu m-ai uita!
De ce nu sânt sticluţa cu apa înflorată
Ce-n toată dimineaţa îţi spală faţa ta,
De ce nu sânt oglinda frumoasă ce te-arată,
C-atunci aş fi mai sigur că tu nu m-ai uita!
De ce nu sânt eu luxul ce sufletu-ţi iubeşte,
De ce nu sânt podoaba ce pui pe fruntea ta!
De ce nu sânt eu slava ce inima-ţi doreşte,
C-atunci aş fi prea sigur că tu nu m-ai uita!
Dar vai! Nu sânt nimica! Sânt, simplă, o fiinţă
Ce-a te iubi din suflet amorul m-a-nvăţat;
Eu nu am alte daruri decât a mea credinţă,
Şi de aceea, crudo! mă tem că m-ai uitat!
Nici cupele de-argint nu-mi plac,
nici auritele pocale,
ci dintre toate cel mai drag
imi e causul palmei tale.
Vor trece ani. Si-nnoitoare,
cu-aceeasi dragoste de fata,
voi bea din palma ta, de care
n-am sa ma satur niciodata.
Pe-acelasi drum, ca la-nceput
vom dogori mereu la fata.
Si-ntaia brazda-am sa-ti sarut
pe-obrazul insemnat de viata !
Dar daca, in aceeasi zi,
mi-ai da sa beau din mari pocale,
eu, dintre toate, m-as opri
tot la causul palmei tale.
Veronica Porumbacu
O, mai cu seama seara te iubesc,
cand lucrurile par nedeslusite,
cand portile se-nchid c-un ritm firesc
si iederea incepe sa palpite,
cand arborii-s mai taini si mai mari
si cand se-adu fantanele mai bine,
imbucura-ma ! Fie sa apari,
chiar de vei trece-n ora fara mine.
Arata-mi-te iarasi respirand
ca apele de luna imbiate.
Un strop de mari in ochi mi s-a rasfrant,
caci mari si lacrimi sunt, la fel, sarate.
Adu-ti aminte de un biet dactil,
de un fragment fragil de poezie
pe care ti l-am strecurat, subtil,
pe un patrat lunatic de hartie.
E seara dulce ca un elixir
si arborii par turnuri lungi de pace,
iar cerul, ca hladima de emir,
mai straluceste, vrand sa ne impace.
O, mai cu seama seara te iubesc,
femeie, ce-ai ramas, in ani, departe.
Citesc si ma citesti, si te citesc,
si-mi stai ca semnul de matase-n carte.
Alexandru Andritoiu
O inimă de Evă, enigmă-n veci profundă!
Din foc divin şi amestec din tina cea imundă;
Protee fără nume, ce logica dezminţi
Deşartă sau prea rece, sau clocot de dorinţi!
Sub vraja frumuseţii, ori dulcea ta zîmbire,
Ascunzi tu suferinţă, ruşine, sau iubire?
În clara ta privire, de visuri încîntată,
Pot eu citi, femeie, de vei fi plîns vreodată?
Ah, ce perverşi ai ochii, surîsul nu-i timid
Sub fardul ce sclipeşte s-ascunde mai nimic,
Sub finele dantele ascunzi, făr-de mustrare,
Defectele, şi-n taină, porniri spre desfrînare!
La tine totul este spoială sau mascat:
Ţinuta, vorba, faţa şi glasul afectat
Căci tot ce nu-i minciună tu-nfrunţi cu viu răspăr:
Minciuna pentru tine e unic adevăr!
Faţadă-i tot la tine şi prefăcătorie
Şi chiar a ta ştiinţă e doar cochetărie.
Spre a trona mai bine, voind să ne uimească,
Şi-ndeosebi să placă!
E vanitatea-ţi dragă!
Să placi… pentru aceasta ţi-ai da viaţa-ntreagă,
Ţi-ai da averea, pruncii şi cinstea, de se cere,
Şi totul pentru-o biată [şi] ridicolă plăcere!
Cochetăria-ţi este virtutea cea suavă.
Ea în femei se naşte: în tine, doamnă gravă,
În tine ţărăncuţă, cu faţa-mbujorată,
În tine, curtezană, mereu neruşinată.
Femei! – e viaţa voastră şi singura mîndrie;
Voi sufletul vă-nchideţi într-o bijuterie!
Frumoasa sunt, cum este un vis cioplit în stânca
Si sânii-mi de care atâtia se strivira
Poetilor o muta iubire le inspira,
Materiei asemeni, eterna si adânca.
În larg azur ca sfinxul stau mândra si ciudata;
Mi-i inima de gheata si trupul cum sunt crinii;
Urasc tot ce e zbucium tulburator de linii
Si nu plâng niciodata si nu râd niciodata.
Poetii pe vecie ursiti ai firii mele,
Ca-n fata unui templu cu mândri stâlpi senini
Îsi vor petrece viata în studii lungi si grele
Caci am ca sa-i înduplec pe-acesti amanti blajini
Oglinzi în care totul mult mai frumos s-asterne:
Adâncii mei ochi limpezi, plini de lumini eterne.
E-atâta primăvară-n noi, iubite!
Şi-n toţi fiorii care tremură-n natură,
Şi-n zâmbetul ce-ţi flutură pe gură
Se-mbrăţişează visurile noastre tăinuite…
Ridica-ţi ochii… în adânca strălucire
A-ncremenit o horhotă de nor subţire
Şi-acum îşi mistuie-n albastru forma fină
Şi nu rămâne-n marea de lumină
Decât un punct ce-n aer se ridică –
Săgetătorul zbor de rândunică.
În iarba crudă-şi joacă umbrele subţiri
Mlădiţe verzi şi lungi de trandafiri.
Pluteşte-n atmosfera liniştită
Parfumul vag de floare nenflorită –
Că liliecii îşi ridică-n soare
Boboci mărunti, ciorchine zâmbitoare,
Iar din corole albe şi fragile
Se-nalţă, greu, parfumul de zabile.
Mi-e sufletul împrăştiat în toată firea…
Sub ochii umezi care-mi caută privirea,
Se-mbată ca o floare pe tulpină
De rouă, de parfum şi de lumină.
V-am spus vreodată că ochii mei au plâns cel mai mult toamna? V-am spus vreodată că burniţa toamnelor reci îmi bântuie sufletul ca o dulce otravă? V-am spus vreodată că ceaţa toamnei parcă e crescută din mine, că mă dor ploile care se-ntorc iar şi iar, soarele mai mic şi norii opaci, că mă dor spinii care iau locul florilor, că mă dor frunzele uscate care ţipă sub tălpile mele? V-am spus vreodată că mă dor toamnele?
M-aş duce ca să nu mai vin! Spre ceasu-nvierii. Nemărginirea!
Dialogul trup- suflet trebuie să fie permanent. La fel şi iertarea propriilor greşeli.
Trăiesc prin lume respirând blestemu-nstrăinării de timpul meu.
Am fost plecată departe ca să-mi sparg gândurile negre, de talazuri.
Şi-ncet s-adorm în umbra ce-ţi lunecă din gene!
Cât de frumoasã poate fi o femeie cu mireasma ei, când în nopţile cu lunã, în ochii ei goi licãresc dorinţe ascunse şi tãceri piezişe.
Cui îi pasã de scânteia mea în eternitate? Atunci când voi fi pulbere, poate cineva îşi va aminti întâmplãtor de un fir mic de nisip, pe care furtuna vieţii l-a purtat de colo, colo, pe lângã inimi pustiite.
Chiar dacă meditez la ce mi-a oferit bradul care m-a adăpostit, încă iubesc pustiul dintre vise, căderile dar şi zborurile imperfecte!!
Cred că s-ar putea ghici temperamentul, rafinamentul femeii după florile şi parfumurile care îi plac… Femeile, da, femeile care fac lumea mai frumoasă, mai plină de farmec şi frenezie!
Multă vreme nu mi-am acceptat destinul. Cu timpul am învăţat că nici nu-l pot stăpâni.
Mã cãutam la ceasul când visele sunt coapte iar restul... tãcere.
